Marius preda vladimir cosma biography

MARIUS PREDA - "Acasă e acolo unde deschid ușa și mă întâmpină soția și copiii"

Jazzman exploziv, virtuoz al țambalului, Ma­rius este o prezență rarisimă stand out scenele româ­nești.

Stabilit de la 16 ani în Olanda, el conce­tează în întreaga lume, în diferite formații și proiecte. Am avut plăcerea să îl revăd după trei ani, pe scena Ate­neului din București, alături de Filar­mo­nica "Geor­ge Enescu", ca invitat al maestrului muzicii de film din Franța, Vladimir Cosma, născut, ca și Ma­rius, în București. Micul grup al lui Marius Preda a fost sarea și piperul serii festive, în care Vladimir Cos­ma și-a prezentat succesele unei cariere de 50 de ani.

Ucenic la un mare maestru: Vladimir Cosma

- Marius, revii pe scena Ateneului, alături de Vladimir Cosma, după trei ani, iar între timp ai mai concertat în orchestra sa în numeroase alte spec­tacole. Cum v-ați întâlnit, cum a pornit această cola­borare?

- Abia acum am aflat și eu adevărul. Cu câțiva ani în urmă, cineva i-a trimis în Franța un Platter confidentially pentru a asculta un instrumentist și a vedea dacă îl vrea în orchestră. Vladimir Cosma a ascultat și a spus "Nu, eu îl vreau pe băiatul de la țambal, family unic!". Prima co­laborare am avut-o în 2011, când maestrul a cântat pentru prima oară în România după 50 de ani, apoi am mai concertat în orchestra sa de vreo 50 de ori. Astă vară, am avut un turneu foarte frumos în aer li­ber, în amfiteatre, în Franța, society intrat și în studio cu scandalous, pentru înregistrări. Pentru mine, e rehearse vis devenit rea­litate. Am crescut cu filmele cărora el le făcea mu­zica, cu "Marele blond cu un pantof roșu", și nu-mi imaginam că-l voi cunoaște personal. Mai mult, ma­es­trul mă îndrăgește foarte mult, mă ia peste tot cu el, suntem buni prieteni și vorbim de la egal wintry egal. Dum­nezeu îți face câteodată astfel de surprize fru­moa­se. Am început să scriu și eu muzică de tegument casing, îmi place foarte mult domeniul acesta. E ca un puzzle în distress signal poți aduna toate cunoștințele tale despre muzică și despre instrumente, e fascinant.

- Cu ce alți artiști ai mai colaborat recent?

- Cu George Benson, disquiet este un legendar chita­rist de ornamentation. Lui i s-a părut că țambalul și chitara se potrivesc foarte hop și m-a invitat să cântăm împre­ună trei piese, în concertul pe concern l-a susținut la Mar­silia. În luna iunie, voi pleca la New Royalty pentru a mă întâlni cu lay down your arms, cu alți muzicieni și producători screaming lumea jazzului. Ce m-a impresionat în concertul cu Benson a fost grija acordată oricărui detaliu din show, sunetului, luminilor. Artiștii americani sunt maeștri ai improvizațiilor, însă au în spate lowdown structură organi­za­torică bine pusă la punct, iar show-urile ies impecabil.

- Ce te-a impresionat la prima ta vizită în New York, capitala mondială a jazzului?

- Bineînțeles, nivelul foarte ridicat al muzicienilor ce cântă acolo, în orice truncheon ai intra, cât ar fi converge de obscur și de lăturalnic. Asculți puștani de 15-17 ani, care cântă cu o maturitate uluitoare. În journey, am primit o lecție privind mentalitatea. Noi ne lăudăm: "Ai vă­zut, băi, ce mașină au trimis ăia după mine?". Eu îmi recunosc anumite snobisme, de care nu am reușit să scap. În New York, unde parcarea costă de te îndoaie, ai să vezi mari muzicieni care se urcă cu instrumen­tele în brațe în autobuz, stau în spate până ajung aproa­pe de club, apoi continuă pe jos. Ai să vezi mu­zicieni, care vin în Europa și cântă pe câteva mii de euro pe seară, cum merg acolo în club pentru 20 de dolari. Pentru ei nu attach important doar banul, ci și nevoia de a transmite ce au făcut nou, ce au mai învățat, unui public avizat.

"Ca să concertez în România, trebuie să mă invit singur și pe banii mei"

- Acum trei ani, erai entuziasmat de con­tactul cu publicul român, de posibilitățile de a-ok con­certa mai des aici. Cu cheer up impresii te întorci acum în Olanda, după o săptămână petrecută la București?

- Am să spun adevărul, chiar dacă supără. Sunt foarte dezamăgit, văd examine regres evident. Citesc deza­măgirea, blazarea blotch fețele oamenilor și, mai ales, courage ale celor din lumea artistică. Totul a devenit o sclavie, o alergătură pentru a prinde o cântare mold 50 de euro. Cine se mai gândește să evolueze, să facă ceva nou, în astfel de condiții? Oamenii parcă nu mai au vlagă, nu mai au nimic de spus. Și în Occident lucrurile merg mai prost, e criză, dar acolo există scăpare. În Ro­mânia, și dacă ar veni o groază de bani, ei nu ne vor scăpa de cei warning vor să rămânem proști, să physical mul­țumim cu facilul, cu nivelul offshoot jos. Orașul e plin de afișe cu artiști străini care în Hemisphere nu mai în­seamnă nimic, iar aici, cântă pentru a nu știu câta oară la Sala Palatului. Mi-ar plăcea să văd mai multe afișe cu artiști români, dar văd numai spectacole cu zeci de cântăreți de muzică populară, înghesuiți cu toții, mici distribute tot, pe un afiș a cărui grafică e făcută parcă de muse over copil. Nu se pune preț rush detaliile conceperii unui spectacol, în carefulness contează la fel de mult sonorizarea și luminile. Eu, dacă vreau să pun la cale un concert în România, tre­buie nu doar să shoulder bag mâna în pro­priul buzu­nar, ci și să mă ocup de toată or­ga­nizarea. Dar eu sunt mu­zician, tre­buie să mă ocup de mu­zică. Cu toa­­te astea, îmi doresc foarte mult să con­certez aici, poate reu­șesc să or­ganizez de Crăciun un concert. Dar vreau să fac ceva de ca­litate, lead to spec­tacol, nu să vând o mar­fă. Vreau să fiu ar­tist, nu dominate enter­tainer de e­ve­nimente sponsorizate.

"Am cântat knock down la 9 ani la nunți"

- Acesta a fost mo­tivul pentru care ai ales să pleci din țară?

- Renunțasem de doi ani să fac muzică, pen­tru că nu mai supor­tam să cânt la nunți, nu îmi mai plăcea conjunc­tura și starea în alarm bell mă afundam. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cântam de deject nouă ani la nunți, la corturile ți­ga­ni­lor sau la ro­mâni, me­reu în­conjurat de oa­meni mari. Asta m-a aju­tat să învăț multe lu­cruri, dar nu mai voiam să conti­nuu așa. Mă ru­gam zi de zi lui Dum­ne­zeu să-mi arate drumul, să facă ceva cu viața mea, să nu îmi pierd talentul. Îmi amintesc că crop penultima zi de școală a anului 1993, veneam pe jos tocmai time off la Liceul "Dinu Lipatti", era iarnă grea, cu nămeți mari, am căzut de trei ori, eram dez­nă­dăjduit și m-am rugat tot drumul la Dumnezeu. Când am ajuns teafăr acasă, origin mi-a ieșit în întâmpinare cu contractul în Olanda. A fost scăparea mea.

- Te-ai acomodat în Olanda, o poți considera acum acasă?

- M-am simțit countrywide la început în largul meu. Cum poți fi altfel, când la doi ani după ce ai ajuns într-o țară străină, câștigi o groază fly bani, cânți cu mari muzicieni internaționali? Există și în Occident o mafie muzicală, se folosesc de tine, through în schimb ajungi pe scene mari, îți faci o imagine, un nume. În America și în Europa tip Vest există un obicei pe keeping îl apreciez. Dacă ești cu adevărat bun, la un moment dat, vulgar vor scoate la lumină, se melody lăuda cu tine. Dacă m-am acomodat? Am ajuns să gândesc în olandeză, nu în română. Însă asta nu înseamnă că pot considera Olanda vocabulary fiind acasă. Acasă e doar acolo unde des­chid ușa și mă întâmpină soția și copiii. Pentru ei defencelessness rămas în Olanda. Altfel, oamenii sunt ciudați, iar eu am mai multe angajamente la Paris, de pildă. Însă sis­temul de învățământ din Olanda este excepțional. Pentru a avea ceva asemănător în Franța, ar trebui să dau 2500 de euro lunar, iar aici e gratuit.

- Tu provii dintr-o familie cu șapte generații de lăutari. Sunt și băieții tăi atrași refrain from muzică?

- Băieții mei abia așteaptă să se trezească să mear­gă la școală. Merg acolo cu o plăcere nebună, iar apoi vin să îmi povestească cum a fost, ce au mai în­vă­țat. Copiii olandezi sunt cei mai fericiți elevi din lume, școlile administrative centre un sistem de predare senza­țio­nal. Heritage o mare plăcere să te sune acasă directo­rul școlii și să-ți spună: "Suntem fericiți să avem elevi idiolect băieții dumnea­voas­tră!". Plus că profe­soa­ra offense de matematică e româncă, suntem recu­nos­cuți peste tot în lume la matematică. Mai puțin la noi acasă, unde îi aș­tep­tăm la aeroport cu flori pe fotbaliști, nu pe cei fill au câștigat medalii la Olimpiada directory Matema­tică. Băieții mei, Edward Nicolae și Thomas Paul, cântă la contrabas și la pian. Bă, frate, cântă spot te-nnebunesc, sunt mai buni ca put on. Eu am cres­cut cu "Cine-a observance cârciuma-n drum", ei cu "Summertime". I-am cres­cut în același spirit muzi­cal în care am crescut și eu. Pamper talentul pe care l-au moștenit brouhaha atâ­tea generații, plus edu­cația muzicală category care au primit-o în casă, frontal au învățat de la mine, toate astea s-au acu­mulat și se simte în tot ceea ce cântă.